Câștigătorii concursului de creație literară ,,Acolo unde începe liniștea"

Dorim să le mulțumim tuturor participanților care au luat parte la concursul literar online organizat de Asociația Tineri Scriitori. Creativitatea, sensibilitatea și pasiunea voastră pentru cuvânt au transformat acest concurs într-o adevărată celebrare a literaturii. Fiecare text trimis a adus o perspectivă unică și a demonstrat că există o comunitate vie de tineri talentați care cred în puterea poveștilor și a poeziei. Vă suntem recunoscători pentru implicare, pentru curajul de a vă împărtăși creațiile și pentru că faceți parte din această frumoasă comunitate literară. 

MULȚUMIRI

REZULTATELE CONCURSULUI LITERAR

LOCUL 1: REBECA PETER

Autoarea ediției

LOCUL 2: SIA ANTHAL

LOCUL 2: SIA ANTHAL

RITMUL LINIȘTII - ÎNTRE RAZE ȘI UMBRE

ETERNITATE

LOCUL 3: THEODORA ONICEANU

LOCUL 3: THEODORA ONICEANU

MENȚIUNE: PATAKI TANIA

MENȚIUNE: PATAKI TANIA

INTERVIU

LOCUL 1: REBECA PETER

2. Ai avut un autor sau o lucrare care te-a influențat în mod special?

1. Ce te-a inspirat să participi la acest concurs?

Tema concursului mi-a trezit o curiozitate deosebita, era o provocare pentru mine si am vrut sa vad ce pot!

 Nu am avut, 90% din lucrări sunt inspirate din propriile trairi.

3. Ce sfat ai dat altor tineri scriitori care vor să participe la concursuri literare?

Să o facă, chiar dacă sunt nesiguri pe ei, nu au  nimic de pierdut!

Din când în când,

Cu un glas tăcut…plăpând,

Liniștea mă cheamă,

Eu o zăresc și fug în goană.

În micul loc uitat de lume,

Să pot fi singură, doar eu cu mine.

Nu e o senzație,ci mai degrabă un loc,

Unde nu simți nici frig, nici vânt, nici potop !

Acolo unde începe liniștea

Acolo e lumea mea,

Unde sufletul nu plânge

După a ta mângâiere ce mă frânge,

Sau mă frângea, cândva

Asta e acum doar lumea mea…

Acolo unde începea liniștea,

Acolo erai și tu în ea,

Lumea pe care o împărțeam

Luna pe care o admiram

Acum doar liniștea se aude

Cu șoapte mici și surde

Mă strigă, mă vrea

Acolo unde cândva, începea liniștea…

Scufundă-te sub cuvintele mele

înoată dincolo de ceea ce îți spun

sub apă vei ști unde începe liniștea

acolo nu sunt nori

acolo până și acest concept ne este străin

acolo ne auzim doar propriile gânduri 

Îmi ești tot ce nu  îmi ești 

Vreau să primesc dacă ofer

Vreau să primesc din ceea ce ofer

acolo îmi ești puțin mai mult de jumătate de soare galben 

Mara e singură. Singură cu munca ei, cu pasiunile ei, cu ordinile și dezordinile ei... Cu ea însăși care poate fi uneori doar un copil răzgâiat. Așa e ea. Unii o consideră o răsfățată, alții o admiră pentru felul său libertin și dezinvolt, pentru comportamentul său uneori profesional și pentru felul oacheș în care se îmbracă.

Azi Mara e verde. Verde crud! Verde de tot. Toată lumea întoarce capul după ea, zici că e vedetă de la Hollywood - poze, uau-uri, chicoteli, coate, zâmbete de toate culorile, priviri de toate nuanțele... Și de ce n-ar fi, mă rog chiar albastră, sau roz-albastră, doar își câștigă pâinea singură, își ajută mama bolnavă atât prin prezență cât și financiar, e o prietenă de nădejde, mereu aduce cafelele altora și uită să le mai ceară banii: "Las' că-mi plătești tu sucul de la prânz". "Okay."

Okay. Mara e simpatică și drăguță dar e a dracului de sinceră. Un om mai puțin prefăcut, mieros ori excesiv de politicos n-am mai văzut. Nu că n-ar fi Mara politicoasă, este. Doar că, vezi tu? Mara are nevoie de ajutor. Viața ei s-a fărâmat odată cu pierderea tatălui iar sufletul ei nu-și mai revine. S-a prăbușit atunci tot visul ei de-aș face părintele mândru de ea, de a-l invita la ea acasă și a-i arăta tot ce a învățat de la părinți. De a-l răsfăța, în sfârșit, așa cum a răsfățat-o el pe ea.

Mara plânge. Stă într-un colț al sălii și plânge. Nu cu lacrimi sughițate și nici cu oft suspinat ci într-o liniște de cavou. Ciudat. N-am mai văzut un verde crud să-mi spună atâta amărăciune și să-mi inspire atâta praf și pânză de păianjen până acum. E-aproape incredibil felul în care își ascunde sufletul.

Despre Mara vorbesc, desigur, și despre sufletul său care poartă pe jumătatea inimii o rană adâncă iar pe jumătatea rațiunii răceala tânărului cu viață scurtă. Nu pentru că Mara n-ar mai avea mulți ani de trăit ci pentru că ea cunoaște semnificația fiecărei clipe. Acum, la douăzeci șipatru de ani, verdele ei crud a realizat că nu are tot timpul din lume și că, în curând, chiar foarte curând, se va transforma în iedera ocrotitoare a mormintelor celor dragi. Va înlănțui copacul de lângă mormântul tatălui, apoi se va întinde biruitoare pe piatra de mormânt și va îmbrăca până și îngerul împietrit în chip de rugă, acoperindu-l cu viață, conservând cu răceala-i trupurile ambilor părinți; căci Mara știe că în curând își va pierde și mama.

Nu mai e mult. Știe că mama a renunțat. Nu mai poate. Mormântul a uitat să-l curețe deja de două ori. E semnul refuzului de-ați aminti de

moarte. Faci munca groparului mai grea dacă lași iedera să crească. Poate, poate, întârzii momentul depunerii tale în pământ deși atacul de claustrofobie mentală nu-l poți preveni. El este acolo deja, încolăcit în jurul ființei.

"Mara, vii și tu cu noi la masă?" "Da-Da! Imediat!" Mara își scutură ființa, își așează agenda în geantă și iese din birou. În fața monitorului numai stă decât fantoma plângăcioasă a celei numită Mara, fata verde cu potențial de iederă ocrotitoare.

După prânz, tinerele se vor întoarce spre clădirea birourilor râzând. Mult zgomot într-o zonă liniștită. Colegi tușind le vor privi în fel și chip - Norocoasele! Panica le va cuprinde când vor vedea pompierii, apoi fumul. "De la noi?"    "Ce s-a-ntâmplat?" "Un scurt circuit." "Se pare că a curs apă de undeva, poate din tavan." "Oh, Doamne! Ați ieșit toți?" "Da." "Eu zic să mergeți acasă! Azi nu mai lucrăm." Mara nu mai plânge.

soarele răsare încet, aerul miroase a promisiune

sub aurul lui blând îmi lucesc buclele

și o rază de-a lui mi-a șoptit

în această dimineață

când totul respira ușor

„acolo unde începe liniștea, există doar milă și pace.”

dar am auzit și o umbră

cu un glas aspru, răgușit

care a țipat

„fără durere nu ar exista compasiune,

fără frică nu ar exista pace.

tot ce crește în tăcere,

crește și în suferință.”

și soarele a coborât mai repede

iar cerul s-a închis, greu de purtat

iar totuși, acolo, în colțul

unde nimic nu se zbate

unde timpul tace

și gândurile se sting

liniștea începe să respire.

așa cum ploaia

prinde glas

la fel cum vântul lasă-un pas

mă mai pierd

momente mici, dar nicicând

singurătatea nu are gând

ca și cum aș visa,

ca și cum aș fi

ca și cum am fost întotdeauna.

în tot sufletul mi-e plin,

un dor s-a ivit

și pasul vântului

parcă se întoarce

nici șoptit, nici țipat

nu mai e dimineață

și nu aduce nici întuneric

murmură un glas contopit

„cu șoapte de chin

viața mereu va renaște

timpul ascunde

ce în suflet se naște.”

și totul se repetă

când pragul se șterge,

ce drum să aleg...

să uit trecutul, sau lumea întreagă?

timpul se oprește dar nu se fixează

căci liniștea scrie

prin vis, prin gând

lumi care ard, și se renasc înapoi.

aleg liniștea,

aleg sensul

din tot ce pare mut

în mine-a înflorit fără să ceară

și atunci s-a făcut

un început

pe care nici tăcerea

nu l-a cunoscut.

acolo unde începe liniștea

vântul adună dimineața aurie

cu seara adusă de țipete

le amestecă

în aerul cald

și tot ce pare contrast

devine un ritm unic-

o apă ce se varsă

printre raze și umbre

în care inima mea învață

să stea între lumină și întuneric

fără teamă

fără grabă

și totul curge

în liniștea ce începe.