Aerul e sufocant. Încă simt tensiunea dintre noi doi în camera asta. Mă ridic lent, simt cum greutatea corpului mă trage în jos. Mă apropii de geam, deschid jaluzelele, geamul e acoperit de picături de ploaie. Mă întreb câtă suferință ascund, mereu se prăbușesc și nu li s-a oferit șansa niciodată de a se ridica. Oamenii văd doar un rezultat al suferinței lor, nu și procesul. Toată natura din jurul nostru, e munca picăturilor de ploaie. Dar dacă ele sunt atât de importante, de ce emoțiile noastre nu sunt văzute la fel?

Nu suntem diferiți de ploaie. Societatea se bazează pe ceea ce producem, nu ce simțim. Uneori e nevoie doar de o rază de soare ca florile să înflorească. Oamenii pe care ți alegi, te vor hrăni. Tu alegi dacă vrei să înflorești, sau să te ofilești încercând să dovedești valori oamenilor nepotriviți.

Vreau să îmi trăiesc viața după propriile mele reguli, după sentimentele mele. Însă, uneori ascund ce simt. Nu pentru că nu vreau să arăt, ci pentru că îmi e frică. De trădare, de respingere, de neînțelegere. Simt că mă protejez știind că doar eu îmi cunosc gândurile și sentimentele.

Nu vreau să fiu văzută înflorită, nu vreau ca oamenii să îmi distrugă petalele. Nu ne învață nimeni cum să trăiești. E un instinct, pe care nu l-am descoperit.

Sub culoare-fragment